Legislaţia referitoare la drepturile de autor privind produsele software

"Dreptul de autor" este o sintagmă care defineşte legislaţia ce se referă la protecţia operelor de creaţie. Prin "operă de creaţie" se înţelege orice creaţie intelectuală, incluzând aici atât lucrările ştiinţifice şi tehnice, cât şi cele datorate imaginaţiei: literatură, pictură, muzică, arhitectură, coregrafie etc).
Dreptul de autor rezervă autorilor operelor de creaţie dreptul exclusiv de a autoriza folosirea operei lor în orice mod. Prin aceasta se conferă operelor de creaţie calitatea unui bun care poate fi cedat sau transferat într-un mod analog bunurilor materiale.
Cele două premize fundamentale pe care se bazează dreptul de autor se găsesc în drepturile fundamentale ale omului, consemnate ca atare în Declaraţia universală a drepturilor omului:

1. Fiecare are dreptul la protecţia intereselor morale şi materiale ce decurg din orice producţie ştiinţifică, literară sau artistică al cărui autor este;
   
2. Orice persoană are dreptul să ia parte în mod liber la viaţa culturală a societăţii, să se bucure de arte şi să participe la progresul ştiinţific şi la binefacerile ce rezultă de aici.

Din aceste premize decurg cele două raţiuni importante care au condus la instituirea dreptului de autor în societatea modernă. În primul rând pentru ca autorul să poată rămâne stăpân pe folosinţa care este dată operei sale şi să poată pretinde, în această calitate, o remuneraţie. În al doilea rând, pentru ca societatea să poată avea acces la opera sa.
Cele două principii sunt în strânsă dependenţă, iar legile privind dreptul de autor urmăresc stabilirea unui echilibru cât mai just între acestea. Astfel, societatea încurajează autorul în publicarea operelor sale, pentru ca acestea să ajungă în acest fel la dispoziţia tuturor. În acest scop îi garantează autorului o exclusivitate suficientă pentru ca acesta să poată ceda o parte unui editor care să-i publice opera (în lipsa unei exclusivităţi editorul nu ar avea garanţia că un concurent nu va publica simultan aceeaşi operă).
Pe de altă parte, societatea fiind cea care crează condiţiile de lucru ale autorului, se consideră îndreptăţită să dispună, în anumite limite, de operele publicate. Astfel, durata exclusivităţii este limitată în timp, după care opera devine un bun public. Pe de alta parte, în unele ţări legislaţia limiteazã chiar exclusivitatea autorului, admiţând noţiunea de bons usages, adică dreptul de a utiliza scurte citate dintr-o operă fără autorizarea autorului (de pildă în studii critice sau cercetări personale).
Denumirea engleză copyright este perfect echivalentă noţiunii "drept de autor". Ea provine de la primul act care a recunoscut dreptul exclusiv al autorilor de a-şi tipări lucrările sau de a autoriza tipărirea lor: The Copyright Act, promulgat în Anglia în 1709 şi cunoscut sub numele Statute of Anne.
Ca şi alte opere protejate, programele pentru calculator sunt opere de creaţie intelectuală (conform Art. 7 din lege), rezultat nu al unei munci mecanice, executate cu mijloace tehnice obişnuite sau cu ajutorul unor cunoştinţe ce stau la îndemâna oricui. Programele de calculator sunt opere de creaţie intelectuală, a căror valoare nu este dată de suportul material pe care programul în sine este fixat şi nici de munca depusă pentru realizarea acestor suporturi numite generic CD-Rom-uri. Valoarea protejată de lege este chiar creaţia intelectuală originală concretizată în programul pentru calculator.

În exprimarea Articolului 72 din lege, "protecţia programelor de calculator include orice expresie a unui program, programele de aplicaţii şi sistemele de operare exprimate în orice fel de limbaj, (...), materialul de concepţie pregătitor, precum şi manualele." Mai mult chiar, legea română protejează programele de calculator "independent de valoarea şi destinaţia lor" concretă. Protecţia acordată de lege nu se opreşte numai la obiectul dreptului de autor. Este protejat deopotrivă şi titularul acestui drept, autorul programului de calculator respectiv. Potrivit legii (Art. 12 din Legea dreptului de autor), autorul programului are dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii.
Acest drept general dă naştere, în temeiul Art. 13 şi 73 din lege, la alte drepturi distincte şi exclusive ale autorului de a autoriza:

1. reproducerea integrală sau parţială a programului de calculator;
   
2. difuzarea programului de calculator
   
3. importul, în vederea comercializării pe teritoriul României, a copiilor programelor de calculator realizate cu consimţământul autorului.

Consimţământul pe care titularul dreptului de autor îl dă unei persoane pentru a putea reproduce, folosi, difuza sau importa copii ale unui program de calculator, se concretizează în practică în licenţe. Ele sunt documentele care probează că reproducerea, folosirea, difuzarea etc. a unui program de calculator de către o anumită persoană s-a realizat cu consimţământul autorului. Pentru a dovedi că persoana în cauză este cea care a obţinut licenţele respective, ea trebuie să probeze acest lucru cu facturi de cumpărare sau cu alte documente de provenienţă.
Lipsa licenţelor echivalează cu lipsa autorizării din partea autorului. Importanţa acestor licenţe este evidentă, întrucât desfăşurarea activităţilor menţionate fără aceste licenţe, reprezintă infracţiuni.

Aspecte economice ale nerespectării legislaţiei (pentru producător, pentru utilizator)

Potrivit Art. 142 din Legea nr. 8 din 1996, "constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la trei ani sau cu amendă de la 700.000 lei la 7 milioane lei, dacă nu constituie infracţiune mai gravă, fapta persoanei care, fără a avea consimţământul titularului drepturilor recunoscute:
a) reproduce integral sau parţial o operă
b) difuzează o operă
c) importă în vederea comercializării pe teritoriul României, copii de pe o operă"
Aşa cum arată Art. 14 alin. 1 din lege, "prin reproducere se înţelege realizarea uneia sau mai multor copii ale unei opere, în orice formă materială, (...), precum şi stocarea permanentă sau temporară a acesteia cu mijloace electronice." Prin difuzare legea (Art. 14 alin. 2) înţelege "distribuirea către public a originalului ori a copiilor unei opere, prin vânzare, închiriere, împrumut sau prin orice alt mod de transmitere cu titlu oneros sau cu titlu gratuit."
Potrivit Art. 144 din legea dreptului de autor, în cazul reproducerii sau importului neautorizat de programe de calculator, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, respectiv a titularilor de drepturi. Acelaşi text legal stabileşte însă că în cazul difuzării acestor programe, prin vânzare, prin închiriere etc. acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

Protecţia acordată de legea română a dreptului de autor operează atât asupra operelor şi titularilor de drept români cât şi asupra străinilor şi a operelor create de aceştia. Conform legii , "străinii, titulari ai dreptului de autor sau ai drepturilor conexe, beneficiază de protecţia prevăzută prin convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale la care România este parte, iar în lipsa acestora, beneficiază de un tratament egal cu cel al cetăţenilor români, cu condiţia ca aceştia să beneficieze, la rândul lor, de tratament naţional în statele respective." Aceeaşi protecţie este recunoscută şi prin legea de reglementare a raporturilor de drept internaţional privat care stabileşte că "drepturile de autor (....) ale persoanelor juridice străine sunt ocrotite pe teritoriul României, conform legii române şi convenţiilor internaţionale la care România este parte".
Statul român este de asemenea semnatar al Acordului privind relaţiile comerciale dintre Guvernul României şi Guvernul Statelor Unite ale Americii ratificat de Parlament prin Legea nr. 50 din 1992. Art. 8 din acest Acord prevede că fiecare dintre părţi asigură protecţia drepturilor de autor aparţinând titularilor din celălalt stat semnatar, în condiţiile paragrafului 2 lit. a) pct. i din scrisoarea anexată acestui Acord. Aşa cum stabileşte textul menţionat, se bucură de această protecţie atât programele de calculator cât şi titularii drepturilor de autor. Titularilor le este recunoscut expres dreptul exclusiv de a împiedica existenţa şi difuzarea pe teritoriul României a copiilor neautorizate ale programelor de calculator ce le aparţin. Acordul menţionat face trimitere la Convenţia de la Berna, pentru protecţia operelor literare şi artistice, stabilind expres faptul că "programele de calculator vor fi protejate ca opere literare" ceea ce înseamnă că vor beneficia de toate mijloacele de protecţie acordate acestora din urmă.
Convenţia de la Berna, ratificată (în ultima ei formă revizuită, de la Paris) de statul român prin Legea nr. 77 din 1998, ratificată de asemenea şi de statul american, obligă statele semnatare la protejarea reciproca a drepturilor de autor asupra "tuturor lucrărilor din domeniul literar, ştiinţific şi artistic, oricare ar fi modul sau forma de exprimare" (Art. 2 din Convenţie), opere enumerate ulterior în mod exemplificativ.
Deosebit de important pentru asigurarea cadrului legal de protecţie a drepturilor de autor este Tratatul TRIPS, semnat şi ratificat de statul român. Conform Art. 11 alin 2 din Constituţia României "tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern al ţării".
Pentru valorificarea acestor dispoziţii legale, titularii drepturilor de autor recurg la acţiunile legale ce se impun în funcţie de constatările organelor de control şi de cercetările ulterioare efectuate în fiecare caz în parte. Protejarea drepturilor de autor şi a titularilor acestor drepturi se concretizează într-o primă etapă, în efectuarea de inspecţii de depistare a cazurilor de încălcare a acestor drepturi. Astfel, de la începutul anului 2000, autorităţile române au efectuat peste 200 de controale la utilizatorii şi distribuitorii de software.
Fără a anula competenţa generală a organelor de poliţie în observarea şi controlul aplicării legislaţiei, Legea nr. 8/1996, în Art. 138 lit d), stabileşte că Oficiul Român pentru Drepturile de Autor are dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de a exercita funcţii de observare şi control asupra activităţilor ce pot da naştere la încălcări ale legislaţiei dreptului de autor şi a drepturilor conexe. De asemenea, Art. 138 lit. f) stabileşte că ORDA încheie procese-verbale de constatare a încălcărilor legii, în condiţiile prevăzute de Codul de Procedură Penală, sesizând apoi organele competente în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Potrivi Art. 145 din lege, actele încheiate de ORDA urmează regimul prevăzut de Art. 214 din Codul de Procedură Penală.

Măsuri de sănătate şi siguranţă în utilizarea calculatorului

Folosirea calculatorului, această unealtă formidabilă de lucru apărută recent, este asociată cu o mulţime de probleme de ergonomie - iată câteva exemple :

• pentru unele categorii profesionale, calculatorul a devenit singurul instrument de lucru, ceea ce prin folosinţă pe durate lungi de timp generează efecte secundare;
• are loc schimbarea modului de viaţă: prin folosirea intensivă a calculatorului se estompează limita între viaţa profesională şi viaţa personală, munca putând fiind realizată oriunde şi oricând, ocupând timpul liber personal;
• evoluţia neîncetată a aparaturii informatice şi a programelor obligă la o adaptare constantă de 25 de ani;
• lizibilitatea pe ecran a documentele scanate este mult mai scăzută decât a documentelor pe suport convenţional de hârtie, ceea conduce la suprasolicitare vizuală în plus miniaturizarea ecranelor calculatoarelor de buzunar sau portabile face dificilă citirea textelor lungi care se întind pe mai multe pagini.

Ergonomia muncii la calculator ia în considerare o mulţime de factori, care includ amenajarea postului de lucru la calculator, definirea sarcinii şi a metodelor de muncă, organizarea spaţială a încăperii de lucru, ambianţa luminoasă, sonoră şi termică, factorii psihosociali legaţi de sarcina de muncă, operator, aparatura tehnică şi colectivul de muncă. De menţionat că prezenţa factorilor de risc psihosociali reprezintă un factor favorizant important pentru apariţia de tulburări musculo-scheletale (o formă de somatizare a tensiunilor psihice).

Având în vedere importanţa şi particularităţile muncii la calculator, ea face obiectul unui set de norme internaţionale, devenite standarde româneşti sub indicativul SR EN ISO 9241.

Organizarea temporală a activităţii
(conform recomandărilor INRS, documentul ND 1944)

• dacă munca la calculator este discontinuă şi alternează cu alte activităţi, atunci organizarea temporală nu pune probleme, aceste activităţi având valoare de pauză activă
• în cazul sarcinilor de introducere de date sau texte în calculator se recomandă pauze active de cel puţin 5 minute la fiecare 45-60 minute; dacă această activitate are loc sub constrângere temporală, pauza trebuie să fie de minim 10 minute la fiecare oră
• în cazul sarcinilor mai complexe, care implică o interaţiune mai intensă cu calculatorul (ferestre de dialog etc.), sunt suficiente pauze de 15 minute la fiecare 2 ore;
• în cazul activităţilor de programare, care comportă o solicitare mentală analitic-creativă importantă, dar şi o mare autonomie, este dificil să fie oferite recomandări generale, fiind valabile celelalte principii ergonomice asociate muncii cu ecran de vizualizare;
• în linii mari, este preferabil ca orice muncă la calculator care depăşeşte 4 ore să alterneze cu alte activităţi;
• în cazul femeilor însărcinate, este recomandat să li se amenajeze o pauză de 5 minute la fiecare 45 de minute, iar durata zilnică totală de muncă efectivă la calculator să nu depăşească 4 ore.

Calculatoarele portabile

În ciuda eforturilor depuse de constructori, calculatoarele portabile se asociază cu o mulţime de probleme ergonomice, care derivă direct sau indirect din caracteristica lor principală: portabilitatea.

• apropierea ecranului de tastatură face ca folosirea laptopului să oblige utilizatorul la o flexie prea mare a capului pe piept, ceea ce conduce la dureri cervicale (recomandarea este folosirea unui suport pentru ecran şi ataşarea unei tastaturi şi a unui mouse extern);
• folosirea mouse-ul portabil de dimensiuni mici şi touch-pad-ului, tastele îngrămădite conduc la un efort de coordonare şi execuţie mai mare;
• dimensiunile mici ale ecranului implică o problemă de vizibilitate a textului, rezolvată de utilizator prin scăderea distanţei, sub distanţa minimă de 40 cm; rezultatul este forţarea acomodării ochilor şi oboseala lor precoce;
• luminozitatea ecranului este în general insuficientă, fiind mult sub performanţele monitoarelor, ceea ce face ca şi contrastul caractere-fond să fie insuficient, iar acuitatea vizuală să scadă, iar oboseala vizuală să se instaleze precoce; în plus aceasta luminozitate este redusă intenţionat de utilizator, pentru economisirea energiei bateriei.

Ergonomia postului de lucru

Sfârşitul mileniului se apropie cu paşi repezi şi se pare că totul se află sub semnul informaţiei şi al ştiinţei. Noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, îndeosebi ale electronicii şi tehnicii de calcul au un impact puternic asupra omenirii, ducând-o spre progres. Au apărut şi s-au dezvoltat ştiinţe pe cât de necunoscute şi nebănuite la început, pe atât de aplicate şi de uzitate astăzi precum: managementul, marketingul, ergonomia, informatica sau birotica.

Nu mai este o noutate faptul că informatica, prin intermediul calculatoarelor, este implicată în orice fel de activitate umană. Birotica restrânge obiectul de studiu al informaticii la nivelul biroului.

Echipamente diverse, tot mai sofisticate şi mai performante ne populează viaţa de zi cu zi. Începând cu telefoanele digitale până la faxuri, la copiatoare de mare viteză, la staţii de lucru folosite în tehnoredactare şi la echipamente moderne de arhivare şi de regăsire a informaţiei, toate şi multe altele au schimbat complet aspectul tradiţional al birourilor cu nenumărate dosare, cu zgomotoase maşini de scris, cu telefoane clasice şi cu multă, multă hârtie.

Toate aceste schimbări obligă structurile economice sau culturale să se adapteze noilor tehnologii informaţionale printr-o dotare corespunzătoare a birourilor care prin natura lor primesc, utilizează şi transmit informaţii în scopul fundamentării deciziilor.

Din păcate aceste noi echipamente, şi în special calculatorul, ale căror efecte pozitive asupra muncii sunt incontestabile, au avut un impact negativ asupra sănătăţii omului prin amplificarea factorilor de stres şi de oboseală.

Munca de birou, care în mare parte solicită psihicul şi sistemul vizual, este o muncă în care factorii de stres sunt în număr din ce în ce mai mare, iar bolile cauzate de aceştia afectează astăzi tot mai multe persoane.

Din această cauză studiul muncii face apel la ergonomie, o ştiinţă relativ tânără, al cărei scop final este creşterea productivităţii muncii în condiţiile reducerii oboselii şi a stresului.

Această lucrare vine în sprijinul tuturor persoanelor ale căror îndatoriri presupun interacţiunea cu alte persoane în vederea realizării obiectivelor structurii în cadrul căreia lucrează. În acelaşi timp cuprinde informaţii utile care pot determina creşterea performanţei, a confortului şi satisfacţiei în muncă pentru toţi cei care îşi desfăşoară activitatea în birouri.

Unul din cele mai importante domenii ale progresului şi înnoirii în societatea noastră îl constituie pătrunderea calculatorului în cele mai variate domenii ale vieţii economice şi sociale, culturale şi manageriale. Prin apariţia şi prin răspândirea sistemelor multimedia (care îmbină telecomunicaţiile, tehnica electronică de calcul şi audiovizualul), prelucrarea automată a informaţiei capătă noi dimensiuni. Prin intermediul sistemelor moderne de tele-comunicaţii, informaţia digitală a pătruns în activitatea profesională a foarte multor utilizatori de tehnică de calcul, de la unităţi de informatică organizate la nivel de instituţie, de întreprinderi sau de judeţe către publicul larg, de la specialiştii în informatică spre utilizatorii de informatică.

Afecţiuni provocate de un mediu de lucru inadecvat

Deşi computerul ne îmbunătăţeşte viaţa, acest avantaj nu ne scuteşte de anumite riscuri privind sănătatea. Studiile făcute au arătat că tipul muncii şi numărul de ore pe zi de utilizare a terminalului video sunt factori importanţi în determinarea nivelului problemelor cauzate de această activitate. Problemele ochilor sunt cele mai obişnuite pentru utilizatorii calculatoarelor. Din nefericire nu există prea multe informaţii legate de computer şi de stresul vizual. Lipsesc, de asemenea, sursele de informaţii pentru publicul larg în legătură cu această problemă.

În prezent numai în SUA peste 100 de milioane de oameni folosesc terminale video-display (TVD). Peste 50% dintre aceştia prezintă dificultăţi cu focalizarea privirii asupra obiectelor mai îndepărtate şi tulburări ale imaginii dincolo de planul apropiat după folosirea îndelungată a displayului.

În afara acestor simptome directe apar unele indirecte cum ar fi: încordare şi durere în ceafă şi în umeri; dureri de spate; oboseală excesivă iritabilitate excesivă dureri în braţe, în încheieturi şi în umeri; nervozitate crescută eficienţă vizuală scăzută şi erori mai frecvente. În special operatorii dau dovadă de o scădere generală a productivităţii, inclusiv erori frecvente şi viteză redusă în timpul desfăşurării activităţii.

În SUA s-a trecut de la societatea industrială la cea informaţională în numai douăzeci de ani, în timp ce trecerea de la societatea agrară la cea industrială a durat mai mult de 200 de ani. Odată cu acest fenomen a devenit necesară folosirea ochilor în activităţi de precizie. Ochii oamenilor sunt adaptaţi totuşi pentru vederea la distanţă. Câmpul nostru vizual nu poate să facă trecerea de la planul îndepărtat la cel apropiat în mod natural. Adaptarea trebuie să fie activă, prin modificarea mediului nostru de lucru şi a comportamentului specific activităţii depuse .

Stresul vizual reprezintă o problemă îngrijorătoare, totuşi studiile existente în acest domeniu nu sunt bazate pe o cercetare aprofundată, multe din simptomele de disconfort al ochiului fiind similare cu ale celor care lucrează în alte domenii ce necesită vederea de aproape. Ambiguitatea cunoştinţelor a dus la consensul că nu există factori de pericol în utilizarea displayului.

Cercetătorul canadian Bob Dematteo a studiat în cartea sa Terminal Shock tratamentul consecinţelor utilizării terminalelor. El a observat că, din păcate, dovezile asupra nocivităţii locului de muncă au fost furnizate de utilizatori, nu de cei care trebuie să reglementeze activităţile respective.

În privinţa terminalelor video s-au efectuat studii mai riguroase referitoare la efectul acestora asupra operatorilor. Rezultatele obţinute sunt folosite pentru dezvoltarea politicii legislative de muncă. În multe state din SUA există o legislaţie pentru protecţia utilizatorilor de TVD (terminale video-display). Ba chiar au fost emise reglementări cu privire la designul locurilor de muncă, la pregătirea personalului şi la asistenţa medicală a angajaţilor. Costurile suplimentare datorate aplicării acestor legi sunt mult mai mici decât daunele provocate de accidentele din birouri, care au crescut spectaculos. Din 1992 statele din Uniunea Europeană au promulgat legi naţionale referitoare la designul punctelor de lucru, la activităţile curente şi la sănătatea şi la protecţia lucrătorului, cu prevederi pentru protejarea vederii.

Pentru sporirea confortului utilizatorilor de unităţi video, în prezent se face apel la ergonomie şi la optometrie. Ergonomia, aşa cum arătam, studiază impactul mediului unde se desfăşoară activitatea asupra muncii depuse de om. Scopul ei este creşterea confortului, a siguranţei şi productivităţii lucrătorului. Optometria se concentrează asupra îmbunătăţirii capacităţii vizuale. În optometria comportamentală vederea este privită ca un proces complex ce include învăţarea şi poate fi modificat şi îmbunătăţit corespunzător prin: proceduri de antrenare a vederii, dietă, organizarea muncii şi educaţie.

(ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/enache/3.htm )

Măsuri de protecţie a muncii în birou:

Menţinerea condiţiilor sănătoase şi sigure de muncă în birouri impune angajaţilor respectarea următoarele cerinţe:

• să păstreze ordinea în aria de lucru;
• să recunoască şi să anunţe orice potenţial pericol;
• să raporteze şi să înregistreze accidentele corect, complet şi clar, în concordanţă cu procedurile stabilite;
• să urmeze instrucţiunile de folosire pentru echipamentele şi pentru accesoriile din birou;
• să folosească metode aprobate şi sigure pentru ridicarea şi pentru manevrarea obiectelor grele şi voluminoase;
• să studieze regulamentele şi regulile directoare pentru posturile ce implică expunerea la un monitor al calculatorului.

Având în vedere absenţa legislaţiei privitoare la protecţia muncii în birou la noi în ţară, prezentăm în continuare câteva norme de securitatea muncii cuprinse în legislaţia britanică. În Legea din 1974 privind sănătatea şi securitatea la locul de muncă se arată că angajaţilor trebuie să li se ofere:

• un loc sigur în care să îşi desfăşoare activitatea cu acces şi cu ieşire sigure;
• echipamente de siguranţă (cu întreţinere eficientă);
• sisteme de lucru stabile;
• un mediu de lucru sigur;
• metode sigure pentru manevrarea, pentru depozitarea şi pentru transportul bunurilor;
• facilităţi de prim ajutor conform normelor Ministerului Sănătăţii;
• instruire şi supervizare a practicilor pentru asigurarea sănătăţii;
• consultaţii cu privire la punerea la punct şi la menţinerea unor măsuri eficiente de păstrare a sănătăţii şi securităţii;
• declaraţii scrise în legătură cu sănătatea şi cu securitatea la locul de muncă şi motivele pentru care este adoptată acea politică.

Acelaşi act conţine şi îndatoririle angajaţilor:

• să aibă grijă de propria lor sănătate şi de sănătatea celorlalţi, care poate fi afectată de acţiunile sau de omisiunile lor;
• să respecte măsurile de securitate;
• să coopereze pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii la locul de muncă;
• să nu modifice sau să nu folosească în mod greşit instrumentele necesare asigurării securităţii locului de muncă.

Măsurile de securitate se extind şi dincolo de birou, deoarece uneori cei care lucrează în birouri trebuie să se deplaseze în alte locuri cum ar fi depozite sau secţii de lucru. Faptul că personalul de birou nu vizitează frecvent aceste spaţii de lucru măreşte riscul producerii accidentelor, dacă aceştia nu sunt atenţi şi conştienţi de eventualele pericole. Legea din 1963 privind securitatea birourilor, magazinelor şi căilor ferate - ca urmare a acestui act normativ, firmele au obligaţia de a oferi angajaţilor următoarele:

• un spaţiu de lucru de minim 3,715 m² pentru fiecare persoană;
• curăţenie cel puţin o dată pe săptămână;
• temperatura la începutul zilei de lucru, cel puţin 16⁰C;
• lumină potrivită şi suficientă;
• ventilaţie adecvată;
• toalete adecvate, apă potabilă şi facilităţi pentru spălare şi pentru uscare;
• scaune solide şi comode;
• echipamente de protecţie în apropierea maşinilor periculoase;
• echipamente de transport şi de ridicare.

Viruşii informatici

Virusul informatic este, în general, un program care se instalează fără voia utilizatorului şi provoacă pagube atât în sistemul de operare cât şi în elementele hardware ale computerului. Clasificarea şi acţiunea viruşilor Viruşii se pot clasifica în: Viruşi Hardware : sunt cei care afectează hard discul, floppy-discul şi memoria. Viruşi Software : afecteazã fişierele şi programele aflate în memorie sau pe disc, inclusiv sistemul de operare sau componentele acestuia.

Câteva dintre efectele pe care le genereazã viruşii software:

•  Distrugerea unor fişiere;

•  Modificarea dimensiunii fişierelor;

•  Stergerea totală a informaţiilor de pe disc, inclusiv formatarea acestuia;

•  Distrugerea tabelei de alocare a fişierelor, care duce la imposibilitatea citirii informaţiei de pe disc;

•  Diverse efecte grafice/sonore inofensive;

•  Încetinirea vitezei de lucru a calculatorului până la blocarea acestuia.

Istoric – despre viruşi şi antiviruşi

1949 Sunt puse pentru prima oara bazele teoriilor legate de programele care se autoreproduc.

1981 Virusii Apple 1, 2, şi 3 sunt printre primii viruşi "in the wild". Descoperiţi în sistemul de operare Apple II, viruşii se răspândesc în Texas A&M prin intermediul jocurilor piratate.

1983 în teza sa de doctorat, Fred Cohen defineşte pentru prima oară formal un virus de calculator ca fiind "un program ce poate afecta alte programe de calculator, modificându-le într-un mod care presupune abordarea unor copii evoluate ale lor."

1986 Doi programatori, Basit şi Amjad, înlocuiesc codul executabil din sectorul boot al unui floppy-disk cu propriul lor cod, care infecta fiecare floppy de 360 Kb accesat pe orice drive. Floppy-urile infectate aveau "© Brain " ca etichetă de disc.

1988 Apare unul dintre cei mai cunoscuţi viruşi: Jerusalem . Activat în fiecare vineri 13, virusul afectează fişierele . exe şi .com şi şterge toate programele rulate în cursul acelei zile.

1990 Symantec lansează pe piaţă Norton AntiVirus, unul dintre primele programe antivirus dezvoltate de către una dintre marile companii.

1991 Tequila este primul virus polimorf cu răspândire pe scară largă găsit liber. Viruşii polimorfi fac ca detectarea lor de către scanerele de viruşi să fie dificilă, prin schimbarea modului de acţiune cu fiecare nouă infecţie.

1992 Existau 1300 de viruşi, cu aproape 420% mai mulţi decât în decembrie 1990. Previziunile sumbre ale virusului Michelangelo ameninţau colapsul a circa 5 milioane de calculatoare pe data de 6 martie. însa doar 10% din calculatoare s-au defectat.

1994 Farsa de proporţii din partea email-ului hoax (alarmă falsă) Good Times. Farsa se bazează pe ameninţarea unui virus sofisticat care e capabil să şteargă un întreg hard prin simpla deschidere a emailului al cărui subiect este "Good Times". Deşi se ştie despre ce e vorba, hoaxul revine la un interval de 6-12 luni.

1995 Word Concept, virus de Microsoft Word, devine unul dintre cei mai răspândiţi viruşi din anii '90.

1998 Strange Brew, actualmente inofensiv şi totuşi raportat, este primul virus care infectează fişierele Java. Virusul modifică fişierele CLASS adăugând la mijlocul acestora o copie a sa şi începând executarea programului din interiorul secţiunii virusate.

Virusul Cernobâl se răspândeşte rapid prin intermediul fişierelor " .exe ". După cum o sugerează şi notorietatea numelui său, virusul este nemilos, atacând nu numai fişierele dar şi un anumit cip din interiorul computerelor infectate.

1999 Virusul Melissa, W97M/Melissa, execută un macro dintr-un document ataşat emailului, care transmite mai departe documentul la 50 de adrese existente în Outlook address book. Virusul infectează şi documente Word pe care le trimite ca ataşamente. Melissa se împrăştie mult mai rapid decât alţi viruşi anteriori infectând cam 1 milion de calculatoare.

Bubble Boy este primul virus care nu mai depinde de deschiderea ataşamentului pentru a se executa. De îndată ce user-ul deschide email-ul, Bubble Boy se şi pune pe treabă.

2000
Love Bug, cunoscut şi sub numele de ILOVEYOU se răspândeşte via Outlook, asemănător modului de răspândire al Melissei. Acest virus e primit ca un ataşament.

VBS, şterge fişiere, inclusiv MP3, MP2 şi JPG şi trimite username-uri şi parole găsite în sistem autorului virusului.
W97M.Resume.A, o nouă variantă a Melissei, este "in the wild". Virusul se comportă cam ca Melissa, folosindu-se de un macro Word pentru a infecta Outlook-ul şi pentru a se răspândi.
Virusul Stages deghizat într-un email glumă despre etapele vieţii, se răspândeşte prin Internet. Deloc specific celorlalţi viruşi anteriori, Stages este ascuns într-un ataşament cu extensie falsă .txt, momind utilizatorii să-l deschidă. Până la apariţia sa, fişierele text erau considerate fişiere sigure.

Surse de infestare

Cele mai multe dintre calculatoare se contaminează la citirea dischetelor purtătoare de viruşi, care provin de la un alt calculator. Discheta poate conţine orice tip de fişier sau program deja infectat; virusul poate fi localizat într-o zonă specială a dischetei, numită sectorul de sistem. La rândul lui modemul a devenit un instrument camuflat de transmitere a viruşilor. Deoarece serviciile de asigurare a comunicaţiilor se dezvoltă, oamenii pot utiliza în comun fişierele prin intermediul liniilor telefonice.

Măsuri de protecţie împotriva viruşilor

•  Verificarea datelor ce vor urma a fi introduse în calculator, cu un program antivirus.
•  Evitarea folosirii unor soft-uri pirat (fără licenţă).
•  Scanarea calculatorului cu un program antivirus.
•  Păstrarea unor copii de siguranţă ale aplicaţiilor şi fişierelor importante.

Programele antivirus

Programele antivirus sunt create special pentru:

•  detectarea viruşilor prin verificarea conţinutului fişierelor şi semnalarea prezenţei semnăturii unui virus cunoscut sau a unor secvenţe suspecte în interiorul lor

•  dezinfectarea sau ştergerea fişierelor infectate

•  prevenirea infectării prin supravegherea acţiunilor din memorie şi semnalarea întâlnirii unor anumite acţiuni care ar putea fi generate de existenţa în memorie a unui virus.

Programe antivirus - exemple:

	Programul	Dezvoltator
	Avira AntiVir Personal	Avira
	AVG Anti-Virus	AVG Technologies
	BitDefender Antivirus	BitDefender
	Kaspersky Anti-Virus	Kaspersky Lab
	McAfee VirusScan	McAfee
	NOD32	ESET
	Norton AntiVirus	Symantec
	Panda Antivirus	Panda Security
	Windows Live OneCare	Microsoft

Utilizarea calculatorului în diferite domenii

Apariţia şi dezvoltarea calculatoarelor electronice a reprezentat o adevărată revoluţie în societatea umană, având ca principală consecinţă tranziţia de la societatea industrială la societatea informaţională. Calculatorul a devenit o componentă normală a activităţii noastre zilnice, iar tehnologia comunicaţiilor şi posibilităţile oferite de Internet au produs transformări în întreaga societate, pătrunzând în toate aspectele vieţii economice, sociale şi culturale. Datorită potenţialului mare de eficientizare a muncii, calculatorul a fost introdus pe scară largă în toate domeniile activităţii productive, începând de la munca de birou şi până la activităţile din halele de producţie.

Domenii de utilizare a calculatorului

Activităţi productive

• birotică
• logistică, administrarea depozitelor, aprovizionare
• producţie
• planificare
• activităţi de creaţie
• circulaţia banilor
• comerţ electronic
• dispozitive comandate de calculator

Calculatorul are în prezent un rol esenţial în munca de birou, permiţând rezolvarea mai eficientă a unor probleme de zi-cu-zi, cum ar fi:

• întocmirea corespondenţei
• întocmirea formularelor de lucru
• întocmirea prezentărilor
• contabilitatea
• calculul costurilor
• statistica şi verificarea
• administrarea clienţilor, adreselor
• urmărirea termenelor
• corespondenţa electronică (e-mail) şi multe altele

După cum reiese şi din această listă, calculatorul îşi găseşte utilitatea în fiecare domeniu al muncii de birou, de la secretariat şi personal, până la relaţii publice. Deoarece sistemele informatice moderne oferă toate datele şi informaţiile relevante din cadrul unei instituţii, folosirea lor nu este limitată numai la sarcinile de rutină. Există programe utilizate în realizarea de prezentări sau în procesul de predare, dar există şi programe utilizate în procesele de decizie (management information systems), de exemplu în domeniul financiar sau al planificării proiectelor.
În afară de acestea, în domeniul muncii de birou calculatoarele oferă posibilitatea unei colaborări mai uşoare între angajaţi. Datele pot fi vehiculate prin reţeaua de calculatoare în câteva secunde, chiar şi atunci când colaboratorii sunt împrăştiaţi în toată ţara.

Educaţie, informare

• programe de învăţare, e-learning
• programe de prezentare
• enciclopedii (pe CD, on-line), dicţionare
• info-kiosk-uri, info-terminale
• Internetul ca sursă de informaţii şi cunoaştere

Învăţarea fără frecventarea unui locaţii de învăţământ este azi o realitate comună. Tot mai mult, instituţiile de învăţământ oferă cursuri la distanţă prin Internet. Studentul îndeplineşte cea mai mare parte din muncă (instruire) la el acasă şi este în legătură cu instructorul şi colegii săi numai prin intermediul calculatorului. Numeroase astfel de cursuri sunt oferite în prezent de către diverse instituţii româneşti, acoperind cele mai diverse domenii (management, strategie, comunicare, creativitate, utilizarea calculatorului, limbi străine etc.).

Uz personal

• informare
• divertisment
• card-uri (inclusiv ID)
• navigare Internet
• foto

Alte domenii

• medicină
• ştiinţă
• transporturi
• comunicaţii

Ne îndreptăm spre societatea complet informatizată prin introducerea tehnicii de calcul precum şi a tuturor mijloacelor de comunicare de care este nevoie: telefonul, radioul, televiziunea, informatica în general. Comunicaţiile globale prin satelit sunt de acum o realitate, ocolul Pământului într-un satelit artificial se face în 90 de minute, iar mesajele de telecomunicaţii, transmise prin echipamentele existente, fac acest ocol în câteva secunde indiferent că este vorba de mesaje scrise, de imagini sau de alte forme de semnale reductibile la semnale electrice.
Această revoluţie a telecomunicaţiei este provocată de un complex de factori culturali, sociali, economici, ştiinţifici, tehnologici, printre care ultimii se impun cu o forţă covârşitoare. Toate tehnologiile sunt implicate, dar una se impune şi anume aceea legată de generarea, culegerea, transmiterea, elaborarea şi răspândirea informaţiei. Pretutindeni unde este prezentă informaţia, ea devine obiect de prelucrare prin mijloace tehnologice care se constituie în ramura numită informatică.
În epoca actuală, inovaţia tehnologică în domeniul comunicării devine tot mai rapidă, tot mai dependentă de cererea societăţii. La ce ne putem aştepta în anii ce urmează. Produsele pe care le utilizăm sunt pe cale de a deveni mai deştepte, mai mici, mai ieftine, mai colorate, mai rapide.

Tehnologiile inteligente vor transforma fiecare maşină sau dispozitiv într-o resursă inteligentă. Nu e un scenariu SF. Viitorul a început deja. Trăim în era multimedia. Filmele, divertismentul, jocurile sunt elemente care fac parte din viaţa noastră de zi cu zi. Cine îşi închipuia acum 20 de ani că în câteva milisecunde vom putea accesa orice informaţie de pe glob? Cine îşi închipuia acum 5 ani că nu vom mai avea nevoie de combina audio pentru a asculta muzică? Au apărut alte noi aparate mai mici şi mai performante: CD-player, DVD, iPod-urile, telefoane cu opţiune de radio şi TV, cu cameră foto sau video.
Acum nu mai putem trăi fără acest centru al informării sau distracţiei noastre! Calculatorul. El poate deveni radio sau TV cu ajutorul plăcilor suplimentare TV tuner şi radio tuner. Printr-o simplă apăsare pe butonul unei telecomenzi calculatorul se transformă într-o adevarată staţie multimedia. Upgradarea unui PC va deveni în curând o joacă de copil.
E foarte posibil ca în câţiva ani fiecare dispozitiv electronic să aibă o adresă de reţea. Cu 5 minute înainte de a ajunge acasă, telefonul mobil cu activare voce şi suport VoIP va seta termostatul de acasă la 20⁰C, şi va preîncălzi cuptorul, uşa de la garaj se deschide automat televizorul porneşte pe canalul dorit...
Acum se poate lucra fără cabluri aproape oriunde. Flexibilitatea oferită de lucrul fără cabluri (Wireless) este uluitoare. Acestă caracteristică face posibil schimbul de conectare între diferite reţele mai simplu decât oricând. Odată creat un profil de conectare, trebuie doar selectată o locaţie şi toate se întâmplă automat. Televiziunea digitală a stârnit interesul publicului larg. Compania Focus Sat a anunţat că va lansa la sfârşitul anului prima platformă de televiziune digitală din ţara noastră. Modern, estetic, eficient: cabluri cu fibre optice, ecran cu cristale lichide sau cu plasmă.

Drepturi de acces

Există diferite modalităţi de protejare a datelor. Câteva dintre acestea sunt:

• accesul fizic la calculator este restricţionat;
• adoptarea unei politici de parolare corespunzătoare;
• stabilirea drepturilor pe care le are fiecare utilizator;
• copierea datelor în mod regulat;
• criptarea fişierelor la care se lucrează;
• folosirea programelor anti-virus;
• folosirea programelor de securitate tip firewall.

Parolele stabilite trebuie concepute astfel încât să fie foarte greu de descoperit de persoane neautorizate. Pentru aceasta se recomandă ca aceste parole să nu conţină date personale ale utilizatorului, ca şi folosirea unor parole generate automat de către calculator.

http://www.didactic.ro/lectii-informatica-12-drepturi-de-acces-virusi-informatici-si-antivirusi-p45872-t0

Cât de liber este un program free

Programele de tip freeware, freesoftware, shareware şi public domain, se pot afla în situaţia de a nu fi înregistrate la ORDA, iar atunci acel autor nu poate avea absolut nici o pretenţie de la acei utilizatori care se folosesc de creaţia sa, modificând-o după bunul lor plac.

Freeware este un program pentru calculator cedat gratuit şi uneori disponibil prin internet sau prin grupurile de utilizatori. Un producător de programe independent poate oferi un produs sub formă de freeware, fie pentru satisfacţia sa personală, fie pentru a vedea reacţia utilizatorilor interesaţi, eventual la versiuni preliminarii celor finale. Producătorii de freeware îşi păstrează adesea (cu condiţia înregistrării la ORDA) toate drepturile de autor şi utilizatorii nu sunt întotdeauna liberi să copieze sau să distribuie mai departe astfel de produse.

Freesoftware este software distribuit gratuit şi însoţit de codul sursă. Utilizatorii sunt liberi să-l folosească, să-l modifice sau să-l distribuie mai departe, cu condiţia ca modificările să fie marcate clar şi specificaţia de copyright a autorului original să nu fie ştearsă sau modificată. Spre deosebire de freeware, în cazul căruia utilizatorul uneori nu are permisiunea de a efectua modificări, software-ul gratuit este protejat de un contract de acordare a licenţei. Software-ul gratuit este un concept introdus pe piaţă de Free Software Foundation din Cambridge, Massachusetts.

Shareware este software-ul pentru care au fost înregistrate drepturile de autor şi care este distribuit pentru a fi încercat de potenţialii cumpărători. Utilizatorilor li se solicită ca, în cazul că vor să continue folosirea programului după perioada de probă, să plătească autorului o anumită sumă de bani.

Public domain (domeniul public) reprezintă un set de lucrări, care conţin muncă creativă, cum ar fi cărţi, piese muzicale, sau programe, care nu intră sub incidenţa legii dreptului de autor, sau a altui sistem de protecţie. Lucrările de domeniu public pot fi copiate, modificate sau utilizate gratuit, în orice mod şi cu orice scop. Multe din informaţiile, textele şi programele din internet sunt de domeniu public, dar lucrările cu drepturi de autor înregistrate chiar dacă au fost introduse pe internet, nu apar în domeniu public. Aici, în replică, intră aşa numitele proprietary software, adică programul pentru care au fost înregistrate drepturile de autor de către o persoană sau o firmă şi care nu poate fi utilizat decât prin cumpărarea unei licenţe sau prin obţinerea acordului posesorului.

World Wide Web

Ce este World Wide Web ?

World Wide Web, cunoscut şi sub numele de WWW, W3 sau Web, reprezintă cel mai utilizat şi mai atractiv serviciu Internet. În traducere aproximativă aceasta înseamnă “ţesătură răspândită în întreaga lume”. Metafora este sugestivă, deoarece serviciul WWW acoperă ca o pânză de păianjen întreaga lume. Pânza este formată dintr-o colecţie de documente specifice acestui serviciu, conectate logic între ele, denumite hipertexte.

Un hipertext este un document care conţine pe lângă text, imagini, sunete (într-un cuvânt, elemente multimedia) şi legături către alte documente de tip hypertext, care pot fi localizate pe orice server Web din reţeaua internet.

Hipertextele sunt denumite deseori pagini Web. Să presupunem, de exemplu, că doriţi să creaţi o pagină web despre câini. Probabil în cadrul paginii veţi avea legături către alte pagini ce conţin principalele categorii de rase de câini. În cadrul paginii fiecărei categorii, veţi crea legături către paginile care conţin informaţii despre fiecare rasă în parte.

O legătură dintr-un hipertext poate deci să conducă către un alt hipertext, dar şi către alte resurse: un fişier ce conţine text, imagini sau sunete, un grup de ştiri, un server FTP, etc. în plus, resursa către care se creează legătura poate fi de pe un calculator din reţeaua Internet situat oriunde pe glob.
Consultarea informaţiilor organizate sub formă de hipertexte se realizează cu ajutorul unui program special, denumit browser. Utilizând un browser, utilizatorii serviciului WWW au posibilitatea de a se “mişca liber” pe reţea, de la un document la altul, indiferent de serverul pe care documentele sunt memorate, motiv pentru care această operaţie a fost denumită sugestiv “navigare”.
În acest fel, World Wide Web, reprezintă un nou mod de organizare a informaţiilor din reţeaua Internet, un spaţiu informaţional universal, comun tuturor, o modalitate de comunicare flexibilă şi creativă.

Localizarea resurselor Internet

Pentru a localiza o resursă Internet, trebuie să specificăm unde se găseşte resursa respectivă. Specificatorul resursei se numeşte URL (Uniform Resource Locator) şi poate fi privit ca o extindere a noţiunii de specificator de fişier: trebuie să specificaţi atât fişierul şi directorul în care acesta se află, cât şi calculatorul din reţeaua Internet pe care este stocat fişierul respectiv, precum şi modul în care poate fi transferat pe reţea.
Ca şi la fişiere, specificarea unei resurse Internet se poate face în mod absolut sau relativ.
Un URL specificat în mod absolut are sintaxa:
protocol:\\domeniu\cale\fisier.extensie

Atentie! Un URL nu conţine spaţii!

Protocol reprezintă protocolul utilizat pentru transferul fişierului.
De exemplu:
http indică faptul că fişierul este o pagină Web;
news indică un articol al unui grup de ştiri;
ftp indică un fişier care poate fi transferat de pe un server FTP;
file indică un fişier local.

În august 1991, sir Tim Berners-Lee publica primul site de Internet şi punea bazele World Wide Web. Acesta este în prezent director al World Wide Web Consortium (W3C), organizaţia ce tutelează standardele Web-ului. În anul 1999, revista „Time” l-a numit pe sir Berners-Lee unul dintre cei mai importanţi oameni ai secolului 20.

Tipuri de reţele

• LAN
• MAN
• WAN
• INTERNET
• INTRANET
• EXTRANET

Termenul Local Area Network, prescurtat LAN, provine din engleză unde înseamnă "reţea locală" (de calculatoare). O reţea locală reprezintă un ansamblu de mijloace de transmisiune şi de sisteme de calcul folosite pentru transportarea şi prelucrarea informaţiei. Ele sunt frecvent utilizate pentru a conecta calculatoarele personale şi staţiile de lucru (workstation) din birourile companiilor şi fabricilor, cu scopul de a partaja resurse (de exemplu imprimantele) şi de a face schimb de informaţii. Reţele locale se disting de alte tipuri de reţele prin trei caracteristici:

1. mărime sau extindere spaţială;
2. tehnologie de transmisie;
3. topologie.

Informaţii tehnice

Reţelele locale au dimensiuni relativ restrânse, de până la câteva sute de metri, ceea ce înseamnă că timpul de transmisie în cazul cel mai defavorabil este limitat şi cunoscut dinainte. Cunoscând această limită, este posibil să se implementeze anumite tehnici simple care altfel nu ar fi fost posibile. Totodată, se simplifică administrarea reţelei. Reţelele locale utilizează frecvent o tehnologie de transmisie bazată pe un singur cablu tip Ethernet. Din punct de vedere topologic este vorba de axa unui sistem "magistrală" (bus), la care sunt ataşate toate maşinile, aşa cum erau odată dispuse cablurile telefonice obişnuite din zonele rurale.

Reţelele locale tradiţionale funcţionează la viteze cuprinse între 10 şi 100 Mbps, au întârzieri mici (zeci de microsecunde) şi produc erori foarte puţine. Reţelele locale mai noi pot opera la viteze mai mari, până la câteva sute de megabiţi/sec.

Reţeaua locală de calculatoare este o combinaţie de componente hardware şi software:

• sistemele de calcul care se interconectează
• adaptoare sau plăci de reţea Network Interface Card (NIC);
• mediul fizic de comunicaţie, care poate fi un cablu, dar şi unde radio, deci fără fir (wireless);
• unităţi de interconectare (concentratoare / repetoare / switches etc.);
• software pentru administrarea reţelei.

Înapoi

Termenul Wide Area Network, prescurtat WAN, provine din engleză unde înseamnă "reţea extinsă" (de calculatoare). Un WAN este orice reţea care conectează oraşe, regiuni sau ţări. De obicei WAN-urile includ linii de telecomunicaţie publice şi elementele de legătură şi conectare necesare. WAN-urile se folosesc pentru interconectarea mai multor LAN-uri şi a altor tipuri de reţele, astfel încât să se faciliteze comunicarea între persoane şi computere situate la mari depărtări unele faţă de altele.

Multe companii şi organizaţii particulare şi-au construit cu timpul WAN-uri proprii. Altele se bazează pe Internet, unde au acces printr-un abonament la un provider Internet ISP.

Deseori WAN-urile se bazează pe linii telefonice închiriate, dedicate acestui scop. La unul din capetele liniei telefonice se leagă LAN-urile companiei; celălalt capăt este legat de un "hub" al WAN-ului respectiv. Liniile telefonice închiriate (leased lines) sunt scumpe. Mai convenabile sunt legăturile comutate (nededicate) cum ar fi cele bazate pe circuite comutate sau şi pachete comutate. Aceste reţele au nevoie de protocoale (reguli de funcţionare) care asigură transportul şi adresarea mesajelor, aşa cum ar fi familia de protocoale TCP/IP.

Pentru rezolvarea linkurilor folosite în WAN-uri companiile ISP folosesc deseori protocoale ca de ex. Packet over SONET/SDH, MPLS, ATM şi Frame relay. Unul dintre protocoalele mult folosite în trecut a fost X.25 (comutare pachete), care poate fi considerat drept "bunicul" protocolului modern Frame relay.

Cercetările teoretice din domeniul WAN se concentrează pe următoarele teme: modele matematice, emularea şi simularea reţelelor.

Vitezele WAN-urilor variază între circa 1,2 kbit/s şi 16 Mbit/s, iar sistemele bazate pe ATM sau linii închiriate pot atinge chiar viteze de transmisie mai mari de 156 Mbit/s. WAN-urile folosesc drept mediu tipic linii telefonice, linkuri cu microunde şi comunicaţiile prin sateliţi.

O tendinţă recentă pentru interconectarea reţelelor companiilor şi organizaţiilor este trecerea de la utilizarea WAN-urilor propriu-zise la WAN-urile virtuale bazate pe tehnicile Virtual Private Network (VPN) din cadrul Internetului. Pentru aceasta există desigur ISP-uri şi firme specializate.

Înapoi

Metropolitan Area Network, prescurtat MAN, sunt reţele imense care de obicei împânzesc oraşe întregi. Aceste reţele folosesc cel mai des tehhologia fără fir (wireless) sau fibră optică pentru a crea conexiuni.

Standardul IEEE 802-2001 descrie MAN ca fiind o reţea metropolitană care este optimizată pentru o întindere geografică mai mare decât reţelele locale LAN, începând de la cartiere rezidenţiale, zone economice şi până la oraşe întregi. Reţelele metropolitane MAN la rândul lor depind de canalele de comunicaţii, de la transfer moderat până la transfer înalt de date. Reţeaua MAN este în cele mai frecvente cazuri proprietatea unui singur operator, dar reţeaua este folosită de către mai mulţi indivizi sau organizaţii. Reţelele MAN mai pot fi deţinute şi conduse ca utilităţi publice.

Implementarea reţelelor metropolitane (MAN)

Unele tehnologii folosite pentru aceste scopuri sunt ATM, FDDI şi SMDS. Dar aceste tehnologii vechi sunt în proces de substituire de către reţele Ethernet bazate pe MAN, de ex.: Metro-Ethernet. Reţele MAN, pe lângă reţelele LAN, au fost construite fără fir pe baza microundelor, undelor radio, sau a razelor laser infraroşii. Multe companii dau în arendă sau arendează circuitele de la transportatori comuni din cauza costului ridicat a cablului. DQDB, Distribuite Queue Dual Bus, este standardul de comunicare a reţelei Metropolitane. Aceasta este specificat în standardul IEEE 802.6. Folosind DQDB, reţelele pot avea o întindere peste 50 km şi pot opera la viteza de la 34 până la 155 Mb/s. Printre primii care au creat reţele MAN au fost Internet peering points, MAE-West, MAE-East, şi Sohonet media network

Înapoi

Termenul Internet, sau şi internet, are mai multe sensuri strâns înrudite, în funcţie de context:

• Numele propriu Internet (scris cu majusculă) se referă la World Wide Web, reţeaua mondială unică de computere interconectate prin protocoalele (regulile) de comunicare Transmission Control Protocol şi Internet Protocol, numite pe scurt TCP/IP. Precursorul Internetului datează din 1965, când Defence Advanced Research Projects Agency (en: DARPA) (Agenţia pentru Proiecte de Cercetare înaintate de Apărare - a Ministerului Apărării, Department of Defense sau DoD din SUA) a creat prima reţea de computere interconectate sub numele ARPAnet. Super-reţeaua din zilele noastre a rezultat din extinderea reţelei Arpanet.
• Substantivul comun internet (scris cu minusculă) desemnează în marea majoritate a cazurilor aceeaşi reţea, însă văzută ca un mediu de comunicare de mase, împreună cu informaţia şi serviciile care sunt oferite utilizatorilor prin intermediul acestui mediu.
• Tehnic, termenul mai poate desemna şi o reţea ce interconectează 2 sau mai multe reţele autonome aflate la mare depărtare unele faţă de altele. Exemple de reţele mari, pentru care folosinţa acestui nume este justificată, sunt SIPRNet şi FidoNet.

Cuvântul "Internet" provine din împreunarea artificială şi parţială a două cuvinte englezeşti: interconnected = interconectat şi network = reţea.

Înapoi

Intranet-ul este definit ca o legatură semi-permanentă între un Wan (Wide Area Network) şi o filială a companiei. Fiind vorba de conexiuni LAN-LAN, riscul din punct de vedere al securităţii este cel mai mic (se presupune că firmele au încredere în filialele lor). În astfel de cazuri, compania are control asupra reţelelei / nodurilor destinaţie cât şi asupra celei sursă.

Înapoi

Spre deosebire de Intranet, care este relativ izolat, Extranetul este destiant comunicării cu partenerii, clienţii, furnizorii şi cu angajaţii la distanţă. Securizarea unei reţele de dimensiuni mari necesită îndrumări şi instrumente adecvate.

Înapoi

Factori ce influenţează performanţele unui computer: viteza CPU (unităţi de măsură), dimensiunea memoriei RAM, aplicaţiile

Performanţa calculatorului
Structura unui calculator presupune existenţa componentelor hard şi soft, deci performanţele în funcţionarea sa sunt date de cele obţinute de fiecare dintre acestea.
Câţiva factori de ordin tehnic, care pot influenţa performanţele computerului:

• Viteza procesorului;
• Dimensiunea memoriei RAM;
• Dimensiunea Hard-disk-ului;
• Dimensiunea memoriei cache;
• Viteza de transmitere a datelor pe magistrala de date.

Rolul şi funcţiile componentelor unui calculator personal

• Procesorul
• Memoria
• Placa de bază
• Hard Disk-ul
• Slot-urile
• Modem-urile
• Plăcile Video
• Plăcile de Sunet

PROCESORUL

Componenta ce are rolul de a dirija celelalte dispozitive, de a împărţi sarcini fiecareia, de a coordona şi  verifica execuţia sarcinilor primite . Un calculator nu poate funcţiona fără procesor. Procesoarele au avut evoluţie rapidă de la 8088, 8086 � 80486, producţia fiind asigurată în principal de firma Intel, printre primii producători de procesoare destinate utilizatorilor privaţi. Alte firme producătoare sunt AMD, Cyrix, ITD. Procesoarele produse de AMD şi Cyrix sunt mai ieftine decât cele produse de Intel şi au o arhitectură compatibilă cu cele produse de Intel , însă se dezvoltă separat .

Procesorul i386 a fost primul procesor care a inclus 6 faze de execuţie paralelă, la procesorul 80486 s-a dezvoltat mai mult paralelismul execuţiei prin expandarea unităţilor de decodificare a instrucţiunii şi de execuţie într-o bandă de asamblare (pieline) cu cinci nivele, astfel ajungându-se la 11 faze paralele. În plus, procesorul 486 are un cache intern de date şi instrucţiuni de nivel L1 de 8Ko pentru a mări procentul instrucţiunilor ce pot fi executate la viteza de o instrucţiune pe impuls de tact. La acest procesor a fost pentru prima dată integrată unitatea de calcul în virgulă flotantă (coprocesorul) în acelaşi cip cu CPU-ul .
Amd a lansat în aceeaşi perioadă procesorul 486 DX5 cu frecvenţe până la 133, fără prea mult success. Surprinzător, după 486 nu a urmat 586, decât pentru Cyrix şi AMD. Intel a decis să schimbe formatul numelui trecând la Pentium .

Procesorul Pentium a adăugat o a doua bandă de asamblare pentru a obţine performanţe superioare (cele două benzi de asamblare (U,V) pot executa două instrucţiuni pe un impuls de tact); memoria cache s-a dublat, existând un cache de 8 Ko pentru cod şi unul similar pentru date. Pentru îmbunătăţirea execuţiei ramificaţiilor din programe s-a implementat conceptul de predicţie a salturilor, introducându-se un tabel pentru memorarea adreselor cele mai probabile la care se fac salturile. Registrele principale au rămas pe 32 de biţi, căile interne fiind pe 128 sau 256 de biţi, magistrala de date externă� 64 biţi. Procesorul Pentium are integrat un controller de întreruperi avansat (APIC) folosit în sistemele multiprocessor.

Amd a lansat într-o perioadă intermediară procesorul 586, apoi K5. După 586 pentru Cyrix urmând 6x86 .
Amd şi Cyrix au rămas multă vreme într-un con de umbră al lui Intel, mai ales că procesoarele intel Pentium (lansate la frecvenţe de 75Mhz) s-au dezvoltat rapid, de la frecvenţa de 166 Mhz fiind adăugate instrucţiunile MMX (un set de 57 noi instrucţiuni, patru tipuri noi de date şi un nou set de regiştri pentru a accelera performanţele aplicaţiilor multimedia şi de comunicaţii; MMX se bazează pe o arhitectură SIMD (Single Instruction, Multiple Data), permiţând îmbunătăţirea performanţelor aplicaţiilor ce folosesc algoritmi de calcul intensivi asupra unor mari şiruri de date simple (procesoare de imagini 2D/3D). După Pentium urmează Pentium Pro care are o arhitectură superscalară pe trei căi - poate executa trei instrucţiuni într-un impuls de tact având un cache L2 de 256 Kb strâns legat de CPU printr-o magistrală dedicată pe 64 de biţi. Procesoarele Pentium şi Pentium Pro au fost dezvoltate până la frecvenţe de 233 Mhz, următorul pas fiind Pentium II (este un PentiumPro cu MMX) şi Pentium III.

Revenind la AMD, a lansat procesorul Amd K6 ce avea în plus 32kb cache level 1 faţă de K5. Următorul pas a fost AMD K6-2, care a dat o replică MMX-ului de la Intel cu un set de instrucţiuni numite !3D NOW; trebuie amintit că şi procesoarele K6 au înglobat instrucţiuni MMX frecvenţa maximă atinsă fiind de 500Mhz. AMD K6-3 înglobează 256kb level 1 cache ceea ce aduce un spor de viteză substanţial
Cyrix a rămas în urmă, unui 6x86 la 200Mhz corespunzându-i un Pentium la 150Mhz, pe când la AMD seria K6 �K62 a fost extrem de reuşită, depăşind pe alocuri procesoarele Intel la frecvenţe echivalente.

Fiecare processor din seria x86 este compatibil fizic cu placa de bază, astfel procesoarele se introduc într-un soclu de pe placa de bază, ce are un număr standard de pini (321). Pentru a descuraja concurenţa, Intel a schimbat modul de conectare a procesoarelor Pentium II-III, conectarea la mainboard făcându-se printr-un nou tip de soclu � Sec � Slot 1; Intel nu a dat drept de producţie (licenţă) a acestui soclu firmelor AMD şi Cyrix. Ca replică, AMD a conceput procesorul AMD K7, ce concurează direct Pentium II prin frecvenţe de până la 900Mhz şi cache level 2 �512Ko, pentru un nou tip de soclu � Slot A. 

Succesul pe piaţă al procesoarelor Intel a fost datorat faptului că fiecare nou procesor îngloba funcţiile precedentului (astfel un Pentium II este capabil de a executa cod scris pentr 386), caracteristică întâlnită rar la început (1980). Procesoarele Sparc, Alpha, Dec, Risc sunt extrem de scumpe, incompatile cu codul x86, ele fiind proiectate pentru aplicaţii paralele, volum mare de calcul, sisteme multiprocessor. Firma SPARC a lansat de curând procesorul pe 64 biţi UltraSparc la 1,5 Ghz .

Trebuie amintit că un calculator poate avea unul sau mai multe procesoare . Plăcile de bază �normale' permit prezenţa unui singur processor, însă sunt producători ce oferă opţiunea de �dual processor'. Astfel în sistemele produse de Digital, HP se pot întâlni între 2-8 procesoare. Problema este ca numai anumite sisteme de operare ştiu sa folosească multiprocesarea (Linux, SunOs, Unix, WindowsNT). Astfel în Windows 9x prezenţa unui processor suplimentar nu va influenţa cu nimic performanţa sistemului. Sistemele multiprocesor sunt folosite în servere sau în staţii de lucru cu flux mare de date (CAD, GIS, etc). Un alt motiv de a folosi un sistem multiprocesor este securitatea oferită. Astfel în cazul unei defecţiuni produse la unul din procesoare conducerea va fi luată de celălalt.

Înapoi

MEMORIA

In configuraţia unui sistem de calcul întâlnim două mari tipuri de memorii � RAM şi ROM. Memoria este spaţiul de lucru primar al oricărui calculator. Lucrând în tandem cu CPU (procesorul) are rolul de a stoca date şi de a procesa informaţii ce pot fi procesate imediat şi în mod direct de către procesor sau alte dispozitive ale sistemului. Memoria este de asemenea legătura dintre software şi CPU.

Din punct de vedere intern memoria RAM este aranjată într-o matrice de celule de memorie, fiecare celulă fiind folosită pentru stocarea unui bit de date (0 sau 1 logic). Datele memorate pot fi găsite aproape instantaneu (timp de ordinul zecilor de ns) prin indicarea rândului şi coloanei la intersecţia cărora se află celula respectivă. Se deosebesc două tipuri de memorie: SRAM(Static Ram) şi DRAM(Dynamic Ram) .

Tehnologia DRAM este cea mai întâlnită în sistemele actuale, trebuind să fie reîmprospătată de sute de ori / secundă pentru a reţine datele stocate în celulele de memorie (de aici vine şi numele); fiecare celulă este concepută ca un mic condensator care stochează sarcina electrică.
Este prezentă sub două tipuri de module: SIMM-urile şi DIMM-urile. SIMM-ul a fost dezvoltat cu scopul de a fi o soluţie uşoară pentru upgrade-uri. Magistrala de date este pe 32 biţi, fizic modulele prezentând 72 sau 30 de pini. DIMM-ul a fost folosit întâi la sistemele MacIntosch dar a fost adoptat pe PC-uri datorită magistralei pe 64 de biţi, având 128 pini.
Tipurile de memorie DRAM sunt: FPM (Fast Page Mode), EDO(Extended Data Out), SDRAM (Synchronous DRAM). Cele mai rapide sunt SDRAM-urile, fiind şi cele mai noi, oferind timpi de acces mici (8ns).

Tehnologia SRAM foloseşte tot un sistem matricial de reţinere al datelor, dar este de cinci ori mai rapidă, de două ori mai scumpă şi de două ori mai voluminoasă decât memoria SRM. Nu necesită o reîmprospătare constantă, elementul central al unei celule fiind un circuit basculant bistabil. SRAM este folosit pentru memoriile cache datorită vitezei mari .

Înapoi

PLACA DE BAZĂ
           
            Placa de bază  este un dizpozitiv 'de bază', un 'pământ' pe care 'se plantează' celelalte componente. Este componenta pe care se implantează procesorul, pe care se află sloturile de extensie, pe care se află memoria cache L2. Pe lângă această funcţie, de suport pentru celelalte componente, are rolul de a regla şi  distribui tensiune procesorului şi celorlalte componente. O placă de bază de calitate are variaţii mici al intensităţii curentului 'livrat' şi mai multe valori ale tensiunii pe care o poate furniza. Pe o placă de bază se află următoarele componente: soclul pentru procesor (interfaţa) - un 'socket' în care se introduce procesorul .

Socket 1 - 169 pini, lucrează la tensiunea de 5V suportă procesoarele 486 DX2 şi DX4
Socket 2 - o minoră îmbunătăţire făcută de intel pentru a suporta şi procesoarele Pentium Overdrive (processor de upgrade) 238 pini
Socket 3 - altă interfaţă de la Intel 237 pini 3,3V-5V, suportă procesoarele 586
Socket 4 - trecerea la procesoare Pentium, suportă doar procesoare Pentium 60 şi 66
Socket 5 - 3,3V 320 pini, suportă iPentium 75-133Mhz
Socket 6 - 3,3V 235 pini, destinat procesoarelor 486, un Socket 3 mai avansat
Socket 7 - cel mai popular, 2,5-3,3V 321 pini suportă procesoare 75-200Mhz, procesoare Pentium MMX, K5, K6, 2x86, 6x86MMX .
Socket 8 - 3,1-3,3V 387 pini destinat doar procesoarelor PentiumPro
· Slot 1 - 2,8-3,3V , o schimbare radicală, procesorul se introduce în slot ca o placă obişnuită, 242 pini, este folosită doar de Intel, fiind o alegere bună pentru sistemele biprocessor.

Placa de bază mai include controllere şi conectori pentru hard-disk, floppy-disk, tastatură, port serial, opţional PS/2 şi USB.

Înapoi

Hard Disk-ul

Interfaţa pentru hard-disk poate fi inclusă (în cele mai multe cazuri este) pe placa de bază sau poate fi achiziţionată ca  placă de extensie separată. Controllerele pentru hard-disk, ca şi hdd-urile de altfel, pot fi de două tipuri constructive: IDE (EIDE) sau SCSI (Small Computer System Interface). Hard-diskurile SCSI necesită un controller special, interfaţa SCSI fiind mai avansată decât EIDE, mai scumpă, cu performanţe mai mari, având avantajul de a putea conecta pe acelaşi controller şi cablu  scannere, hard-diskuri, unităţi floppy, cdrom, etc, un număr total de 8 device-uri SCSI suportate simultan. Avantajele SCSI sunt multiple: poate conecta pe aceeaşi magistrală 8 deviceuri diferite simultan  (IDE - 2 device-uri şi acele HDD sau CD-ROM); lungimea panglicii SCSI - 10-25 m, viteza maximă 80Mb/sec wide ultra2 SCSI; gabaritul redus. SCSI utilizează cozi de mesaje. Mecanismele bazate pe astfel de cozi sunt integrate pe scară tot mai largă în sistemele de operare moderne (WindowsNT). Hard-diskurile SCSI au fost întotdeauna cu un pas în faţa celor IDE, astfel capacităţile au fost mai mari şi viteza de transfer net superioară, cel mai rapid hard-disk IDE actual are o rată de transfer  maximă de 66Mb/sec (UDMA/66). Mărimile hard-diskurilor singulare sunt cuprinse între 20Mb şi 4T. Această capacitate poate fi extinsă prin intermediul discurilor RAID sau prin tehnologia de clustering (conectarea mai multor hdd-uri astfel ca sistemul să le vadă ca fiind unul singur; această tehnologie este folosită şi în procesarea paralelă).

Înapoi

Slot-urile

Mai există pe placa de bază sloturile  în care se pot introduce plăci de extensie (modemuri, placi video, plăci de reţea, plăci de sunet, etc). Sloturile pot fi diferenţiate în  funcţie de diferenţele constructive: VL-BUS, ISA, EISA, PCI, PCMCIA, AGP. Interfaţa VL-BUS este depăşită, interfaţa ISA este încă folosită cu succes, fiind prezentă pe majoritatea plăcilor de bază de generaţie nouă. PCI este cea mai folosită interfaţă, oferind rate de transfer mari la preţuri rezonabile în prezent. A fost introdusă cu ~5 ani în urmă urmând standardului EISA . PCMICA este destinat utilizatorilor de calculatoare portabile, oferind conectivitate rapidă, autoconfigurare. Aceste plăci sunt extraordinar de mici (şi de scumpe), fiind de mărimea unei cartele telefonice, duble ca grosime.
Interfaţa AGP este ultimul venit pe ring, cel mai nou, destinat plăcilor grafice, în secolul acceleraţiei este destinat acceleratoarelor grafice de mare viteză, făcând o legătură directă între procesor şi placa grafică, oferind rate de transfer de până la 3Gb/sec.

Toate aceste tipuri de sloturi diferă între ele, există totuşi sloturi PCI/ISA shared în care se pot introduce  plăci PCI sau plăci ISA.

Porturile seriale sunt destinate conectării în exterior a deviceurilor care sunt cam puţine: modem/mouse. Versiunile noi  posedă cache şi o interfaţă ce 'gândeşte' singură degrevând procesorul (UART 16550).
Porturile paralele sunt destinate conectării imprimantelor sau altor dispozitive ce funcţionează pe acest tip de port (scannere, plăci de achiziţie, etc).

Înapoi

Modem-urile

Modemurile sunt dispozitive destinate conectării între calculatoare cu ajutorul liniei telefonice. Pot fi de două tipuri constructive: interne şi externe. Modemurile interne se instalează într-un slot PCI sau ISA având integrat portul serial propriu. Oferă conectări la viteze cuprinse între 600bps şi 56700bms. Unele versiuni oferă şi capabilităţi fax şi voice, viteza maximă de primire/trimitere a unui fax fiind de 14400bps. Există un număr mare de protocoale de corecţie şi compresie pentru modemuri, ce au rolul de a păstra integritatea datelor transmise (V32/V42,K5Flex,etc).

Înapoi

Plăcile Video

Plăcile video sunt dispozitive ce fac legătura între processor/system şi monitor. Au rolul de a afişa pe monitor datele procesate de CPU (de fapt rezultatul acestor procesări). Se conectează pe placa de bază printr-un slot ISA/PCI sau AGP. Plăcile video pot conţine acceleratoare 3D care degrevează procesorul, versiunile profesionale incluzând chiar 2 procesoare 3D pe placa video (ELSA Guillemond). Sunt dotate cu memorie (VRAM) între 512k (Trident) şi 96Mb (ElsaG). Reprezintă o componentă importantă a sistemului, viteza sa influenţând în mare parte performanţa sistemului. în funcţie de cantitatea de memorie existentă pe placa video; rezoluţiile la care poate lucra sunt 640x480, 800x600, 1024x764, etc. Plăcile video bune oferă şi o rată de reîmprospătare a imaginii optimă ce reduce riscul apariţiei afecţiunilor oculare.

Înapoi

Plăcile de Sunet

Plăcile de sunet sunt dispozitive ce au rolul de a reda informaţia binară sub formă de sunet, sau de a converti sunetele în format .bin. Astfel o placă de sunet se conectează la slotul ISA/PCI, apoi la CD-ROM printr-un cablu separat.
Plăcile de sunet de la Creative sunt dotate cu memorie în care sunt înregistrate sunete originale de instrumente, fiind utile compozitorilor. Atât Creative cât şi Aureal au lansat recent o tehnologie de redare spaţială a sunetului.

Înapoi

Tipuri de software:

• Aplicaţii
  • Contabilitate
  • Erp - Sistemul ERP (Enterprise Resource Planning) este instrumentul software care facilitează integrarea tuturor informaţiilor dintr-o organizaţie într-o platformă unică. Scopul ERP este să asigure transparenţa datelor în cadrul unei organizaţii şi să faciliteze accesul la orice tip de informaţie utilă în desfăşurarea activităţii. (http://ro.wikipedia.org/wiki/ERP)
  • Managementul Relaţiilor cu Clienţii (CRM)
  • Planificarea resurselor întreprinderilor
• Automatizare
• Software pentru imprimarea de medii optice
• Prelucrarea datelor
  • Recuperarea datelor
  • Sisteme pentru baze de date (DBMS)
  • Software pentru backup
  • Arhiverea fişierelor
• Emulare
  • Emulator al imaginii discurilor
• Editor al metodelor de introducere a datelelor (IME)
• Motoare pentru jocuri
• Software pentru internet
  • Clienţi de e-mail
  • Clienţi pentru partajare de fişiere (P2P)
  • Clienţi FTP
  • Editor HTML
  • Clienţi pentru servicii de mesagerie instant
  • Browser offline
  • Browser pentru Web
• Software matematic
• Sisteme de operare
• Sisteme de operare web
• Prelucrarea informaţiilor personale
• Software engineering
  • Bugtracker
  • Compilator
  • Debugger
  • Integrated Development Environment (IDE)
  • Revision control
  • Generator de documentaţie
  • Software pentru instalare
  • Software pentru dezinstalare
• Suite software
  • Suite grafice
  • Suite pentru internet
  • Suite de birou
• Multimedia
  • Editor audio (software)
  • Software pentru grafică
    • Software pentru grafică computerizată 3D
    • Software pentru editare grafică de tip �bitmap�
    • Software pentru editare grafică vectorială
  • Software pentru redare multimedia
  • Software pentru editare video
• Securitate
  • Antivirus
  • Firewall
  • criptare
  • Password cracking/recovery/auditing

Conceptul de sistem de operare; Funcţiile principale ale unui sistem de operare

Sistemul de operare reprezintă ansamblul de programe care asigură utilizarea optimă a resurselor fizice şi logice ale unui sistem de calcul. El are rolul de a gestiona funcţionarea componentelor hardware ale sistemului de calcul, de a coordona şi controla execuţia programelor şi de a permite comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul. Folosirea hardware-ului unui sistem de calcul ar fi dificilă şi ineficientă în lipsa unui sistem de operare. Pe scurt, sistemul de operare este componenta software care coordonează şi supraveghează întreaga activitate a sistemului de calcul şi asigură comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul.

Din punctul de vedere al interacţiunii cu componentele hardware ale sistemului de calcul şi după modul de implementare a software-ului, sistemul de operare este organizat pe două niveluri:

• nivelul fizic include componenta firmware a sistemului de calcul; acest nivel oferă servicii privind lucrul cu componentele hardware ale sistemului de calcul şi cuprinde acele elemente care depind de structura hardware a sistemului. Tot în nivelul fizic sunt incluse programe a căror execuţie este indispensabilă, de exemplu programul care lansează încărcarea automată a sistemului de operare, la pornirea calculatorului.
  La acest nivel, comunicarea cu sistemul de calcul se realizează prin intermediul sistemului de întreruperi, prin care se semnalează anumite evenimente apărute în sistem; la apariţia unei întreruperi, controlul este dat unor rutine de pe nivelul următor al sistemului de operare;
  Exemplu: la sistemele de calcul compatibile PC, componenta sistemului de operare de pe nivelul fizic este componenta ROM-BIOS.
  Aceasta include programe grupate după funcţia lor în :
  • programele care se execută la pornirea sistemului de calcul: programul POST (Power-On Self-Test), care verifică starea de funcţionare a sistemului de calcul şi programele de iniţializare a activităţii sistemului (rutina de încărcare a primului sector al discului sistem) ;
  • rutinele care fac posibilă utilizarea componentelor fizice ale sistemului de calcul, rutine numite drivere fizice; ele oferă servicii pentru lucrul cu configuraţia hardware standard a sistemului de calcul : consola, tastatura, imprimanta, perifericele standard şi ceasul sistemului. Avantajul acestei soluţii este că asigură independenţa software-ului de pe nivelul logic faţă de caracteristicile constructive ale componentelor hardware de bază, ele fiind tratate unitar, prin intermediul driverelor.
• nivelul logic include partea de programe a sistemului de operare şi oferă utilizatorului mijloacele prin care poate exploata sistemul de calcul; comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul se realizează prin comenzi adresate sistemului de operare sau prin intermediul instrucţiunilor programelor pe care le execută invers, comunicarea se realizează prin intermediul mesajelor transmise de sistemul de operare către utilizator.

Programele nivelului logic adresează dispozitivele hardware prin intermediul programelor nivelului fizic al sistemului de operare şi din acest motiv ele sunt independente de structura hardware a sistemului de calcul: nivelul fizic constituie o interfaţă între hardware şi nivelul logic al sistemului de operare.

Din punct de vedere funcţional, programele sistemului de operare se împart în două categorii :

• Componenta de comandă şi control, care cuprinde programe ce au rolul de a asigura utilizarea eficientă a resurselor sistemului de calcul.
• Componenta de servicii, care cuprinde programe destinate minimizării efortului uman implicat de utilizarea sistemului de calcul.

Obiectivele generale ale unui sistem de operare sunt:

• automatizarea operaţiilor standard în toate etapele de exploatare a sistemului de calcul;
• minimizarea efortului uman pentru utilizarea sistemului de calcul;
• optimizarea utilizării resurselor sistemului de calcul;
• creşterea eficienţei globale în utilizarea sistemului de calcul prin:
  • creşterea vitezei de execuţie a prelucrărilor
  • reducerea timpului de răspuns al sistemului la solicitările utilizatorilor
  • creşterea gradului de utilizare a resurselor prin utilizarea lor la capacitate maximă.

Funcţiile prin intermediul cărora sistemul de operare realizează aceste obiective sunt:

1. funcţia de instalare automată a unui nou sistem de operare pe un sistem de calcul;
2. funcţia de încărcare în memoria internă a sistemului de operare, la pornirea sistemului de calcul;
3. funcţia de configurare dinamică a sistemului de operare, conform cu modificările intervenite în structura hardware sau cu necesităţile de exploatare a sistemului. De exemplu, sistemul de operare DOS se poate configura dinamic prin intermediul fişierului CONFIG.SYS care se consultă la fiecare încărcare a sistemului de operare şi care permite instalarea altor drivere de echipamente decât cele standard şi definirea unor parametri de funcţionare ai sistemului, permiţând astfel modificarea, extinderea sau îmbunătăţirea capacităţilor de funcţionare ale sistemului de operare, în cadrul arhitecturii de bază a sistemului de calcul;
4. efectuarea operaţiilor de intrare / ieşire la nivel fizic, pentru a permite utilizatorului tratarea echipamentelor periferice la nivel logic, adică independent de caracteristicile constructive ale lor. Această funcţie permite degrevarea utilizatorului de sarcina tratării specifice a fiecărui tip de echipament periferic în parte. De exemplu, orice tip de imprimantă este tratat în acelaşi mod de către utilizator; caracteristicile specifice fiecărui tip în parte sunt tratate de programul specializat de accesare la nivel fizic al echipamentului, numit driver de imprimantă şi de componenta sistemului de operare care tratează operaţiile de ieşire prin intermediul imprimantei: driverul portului paralel ;
5. oferirea unei interfeţe cu utilizatorul, prin intermediul unui limbaj specific, numit limbajul de comandă al sistemului de operare; prin intermediul acestui limbaj, utilizatorul transmite comenzi sistemului de operare; ele sunt traduse şi lansate în execuţie de programul interpretor de comenzi al sistemului de operare. în sistemele de operare mai noi, interfaţa cu utilizatorul este asigurată folosind metode grafice evoluate şi principii noi de comunicare, rezultatul fiind o modalitate mult mai �prietenoasă� de dialog cu utilizatorul; o astfel de interfaţă se numeşte interfaţă grafică cu utilizatorul (Graphical User Interface);
6. controlul execuţiei programelor: sistemul de operare încarcă programul în memoria internă, pentru execuţie, îl lansează în execuţie, urmăreşte execuţia în toate etapele sale şi încheie execuţia programului;
7. gestionarea alocării resurselor sistemului de calcul: sistemul de operare gestionează alocarea timpului UCP, a memoriei interne, accesul la fişiere, accesul la echipamentele periferice, etc. pe toată durata execuţiei unui program, în scopul utilizării cât mai eficiente a acestor resurse. În cazul în care este posibilă executarea simultană a mai multor programe, sistemul de operare realizează alocarea resurselor între programe pe baza unor criterii de alocare, în scopul optimizării execuţiei programelor, conform obiectivelor de eficienţă de mai sus;
8. asigurarea protecţiei între utilizatori, acolo unde sistemul de operare permite accesul concomitent al mai multor utilizatori (programe) la resursele sistemului de calcul, şi asigurarea protecţiei între programe, fie că este vorba de programe utilizator sau programe ale sistemului de operare. Această protecţie se referă la evitarea cazurilor de interferenţă între mai multe programe în execuţie, care ar putea duce la alterarea zonelor de program din memoria internă sau la alterarea, de către un program, a datelor utilizate de un alt program;
9. tratarea erorilor: sistemul de operare poate trata erori la nivelul maşinii fizice (de exemplu: erori de citire / scriere în memoria externă, erori de acces la un echipament periferic, lipsa din configuraţia sistemului de calcul a unui echipament, etc.) sau erori logice, care pot să apară în timpul executării unui program (de exemplu: operaţii interzise, ca împărţirea la 0, tentativa de acces în zone protejate ale memoriei interne, tentativa de execuţie a unor instrucţiuni privilegiate, etc.);
10. funcţii auxiliare, cum ar fi: contabilizarea activităţii sistemului de calcul, jurnalizarea comenzilor adresate interpretorului de comenzi al sistemului de operare, jurnalizarea erorilor, etc.

Tipuri de memorie:

• Memorie internă
• Memorie externă

Memoria internă reprezintă cea mai costisitoare şi importantă componentă fizică a unui calculator personal, prin intermediul căreia vom putea aprecia performanţele unui calculator. Aceasta este unitatea funcţională a calculatorului destinată păstrării permanente sau temporare a programelor şi a datelor necesare utilizatorului şi bineînţeles a sistemului de operare.
Memoria internă a unui calculator este caracterizată de doi parametri:

1. dimensiunea;
2. timpul maxim de răspuns;

Dimensiunea acestei memorii este în strânsă legătură cu microprocesorul folosit (în speţă cu limitările impuse de acesta). O valoare des întâlnită pentru această mărime este de 1 Mbyte. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât performanţele calculatorului sunt mai bune.

Timpul maxim de răspuns se referă la intervalul de timp care este necesar memoriei interne pentru a citi sau scrie date. Mai exact, intervalul de timp ce se scurge din momentul în care primeşte de la microprocesor comanda de citire şi momentul în care depune pe magistrala de date valoarea citită (similar este şi pentru scriere). Valoarea medie a acestui parametru este de 70 ns. Cu cât această valoare este mai mică, cu atât calculatorul este mai rapid.

În configuraţia unui sistem electronic de calcul în funcţie de modul în care se realizează accesul la memorie, pot fi întâlnite simultan două mari tipuri de memorii: memorii ROM şi memorii RAM.

Memoria ROM (Read Only Memory – memorie care poate fi doar citită) – este un tip de memorie nevolatilă (informaţia conţinută de acest tip de memorie nu se pierde la oprirea calculatorului). Este o memorie de tip special, care prin construcţie nu permite programatorilor decât citirea unor informaţii înscrise aici de constructorul calculatorului prin tehnici speciale. Memoriile de tip ROM se clasifică la în funcţie de modalitatea de scriere a datelor în PROM şi EPROM.

1. memorii PROM (Programabile ROM), memorii ROM programabile, care permit o singură rescriere de programe;
2. memorii EPROM (Programabile Electric PROM), care pot fi şterse şi reprogramate din nou de mai multe ori, utilizând tehnici electronice speciale.

Programele aflate în ROM sunt livrate odată cu calculatorul şi alcătuiesc aşa numitul firmware. Calculatoarele din familia IBM – PC conţin şi o memorie CMOS (de tip RAM, alimentată în permanenţă de o baterie pentru a nu-şi pierde conţinutul informaţional. În această memorie se stochează informaţii referitoare la configuraţia hardware a sistemului electronic de calcul.

Memoria RAM reprezintă un spaţiu temporar de lucru unde se păstrează datele şi programele pe toată durata execuţiei lor. Programele şi datele se vor pierde din memoria RAM, după ce calculatorul va fi închis, deoarece aceasta este volatilă, păstrând informaţia doar atâta timp cât calculatorul este sub tensiune.

În funcţie de circuitele din care sunt implementate memoriile RAM acestea se clasifică în: memorii statice (SRAM) şi memorii dinamice (DRAM). La rândul său memoriile DRAM se împart în:

1. memorii FPM (Fast Page Mode) – caracteristica acestui tip de memorie o reprezintă facilitatea de a lucra cu pagini de memorie. O pagină de memorie este o secţiune de memorie, disponibilă prin selectarea unei adrese de rând.
2. memorii EDO (extended Data Out) – funcţionează la fel ca şi memoriile FPM dar accesul la datele din celulele de memorie este mai rapid cu 10 – 15 % faţă de FPM
3. memorii SDRAM (Syncronous DRAM) – un astfel de tip de memorie reprezintă un modul DRAM ce lucrează în mod sincron cu procesorul (prin construcţie, la origini memoriile DRAM convenţionale funcţionau în mod asincron)
4. memoriile VRAM (Video RAM) – este o memorie rapidă folosită în special pentru plăcile video.
5. memorii SGRAM (Syncronuos Graphics RAM)- este un SDRAM adaptat cerinţelor foarte mari din domeniul graficii 3D.
6. memorii DDR (Double Data Rate)- prin această tehnologie se pot transfera date de două ori mai rapid faţă de tehnologiile anterioare.

Fizic memoria RAM este constituită din elemente care prezintă două stări stabile, reprezentate convenţional prin simbolurile 0 şi 1 denumite biţi sau cifre binare. Aceste elemente sunt constituite din milioane de perechi de tranzistori şi condensatori. Rolul condensatorilor este de a reţine sarcină electrică, iar al tranzistorului acela de a încărca cu sarcină electrică condensatorul. Aceste perechi de condensatori şi tranzistori sunt dispuse sub formă de coloane şi rânduri formând o matrice. Prin construcţie, accesul la memorie se realizează la nivelul unui grup de biţi denumit celulă sau locaţie de memorie. Fiecărei locaţii de memorie îi este asociată o adresă, care identifică în mod unic aceea locaţie. Numărul de biţi care se poate memora într-o locaţie de memorie reprezintă lungimea cuvântului de memorie. Numărul total de locaţii de memorie reprezintă capacitatea memoriei şi se exprimă de regulă în octeţi.

O altă caracteristică a memoriei RAM o reprezintă timpul de acces la informaţie care se defineşte prin intervalul de timp scurs dintre momentul furnizării adresei de către procesor şi momentul obţinerii informaţiei. Timpul de acces la informaţie la memoriile noi este de ordinul nanosecundelor

Înapoi

Memoria externă este o memorie suplimentară care comunică cu microprocesorul tot prin intermediul magistralei de date şi magistralei de comenzi. Ea este o memorie nevolatilă din care se poate citi şi în care se poate scrie.

Memoria externă are de obicei o capacitate mult superioară celei interne, în care se pot înmagazina mai multe programe precum şi datele corespunzătoare lor. Ea este reprezentată în mod special de discurile magnetice, discuri asemănătoare ca formă şi mod de utilizare cu discurile de pick-up, dar cu proprietăţile benzii magnetice: de pe aceste discuri se poate citi, dar de asemenea se pot scrie informaţii pe suportul lor magnetic.

Memoria externă este alcătuită în principal din discuri fixe (hard-disk) şi discuri flexibile (floppy-disk). Discurile fixe sunt montate de obicei în interiorul unităţii centrale şi nu pot fi detaşate de calculator decât prin demontarea acesteia. Discurile flexibile se folosesc cât este nevoie, ele fiind introduse într-un locaş special, după care pot fi recuperate cu uşurinţă.

HARD-DISCUL (HD) reprezintă o unitate fixă de stocare a datelor. Acesta este încorporat în cutia care conţine unitatea centrală, încasetat într-un dispozitiv la care nu avem acces pentru a-l înlocui cu altul. În caz de defectare se înlocuieşte întreg ansamblul. Acest ansamblu se mai numeşte disc fix sau disc Winchester, după numele tehnologiei de construcţie. Denumirea de disc fix, atribuită iniţial, a avut în vedere faptul că acesta se fixează în interiorul calculatorului şi nu poate fi detaşat cu uşurinţă de către un utilizator obişnuit. În ultimul timp însă, această denumire a devenit improprie, deoarece au fost create şi HD care pot fi cu uşurinţă conectate şi deconectate în exteriorul calculatorului prin porturile de intrare/ieşire ale acestuia.

În funcţie de interfaţa de conectare hard discurile se clasifică în:

1. Hard discuri SCSI (Small Computer System Interface) – hard discuri având caracteristici deosebite fiind conectate la o interfaţă SCSI, interfaţă ce este controlată de sisteme inteligente (controlere) acestea având menirea de a coordona fluxul de informaţii dintre hard disc şi sistem. Acest tip de unităţi de stocare se folosesc cu precădere montate pe servere sau pe acele calculatoare unde se doreşte o performanţă ridicată privind transferul de date.
2. Hard discuri EIDE (Enhanced Integrated Drive Electronics) – termen general aplicat tuturor unităţilor care au un controler inclus în unitate. De-a lungul timpului unităţile de stocare de acest gen au cunoscut o serie de implementări printre care amintim protocolul Ultra ATA care mai este denumit şi Ultra DMA/ ATA-33/ DMA-33, Ultra ATA 66, Ultra ATA 100. Aceste denumiri se referă direct la realizarea transferului rapid de date. Legat de hardurile EIDE în ultimul timp şi-au făcut apariţia pe piaţă cele SATA (Serial ATA), hard discuri ce reuşesc să obţină o viteză de transfer de 150 M/s.

Componentele reprezentative ale unui hard disc sunt:

• incinta închisă ermetic
• pachetul de discuri – este alcătuit din câteva discuri montate la distanţă unul de altul pe acelaşi ax al unui motor.
• capetele de scriere/citire şi mecanismul de antrenare a lor – acestea sunt dispuse pe fiecare dintre feţele unui disc, toate capetele de scriere citire fiind montate pe un dispozitiv comun care le pune în mişcare. Braţul care susţine capetele se poate mişca linear (înainte şi înapoi) sau se poate roti cu un anumit unghi.
• motorul pentru antrenarea discurilor
• placa logică – denumită şi controler, are menirea de a comanda întreaga activitate a unităţii de hard disc: rotirea discurilor, poziţionarea capetelor în vederea scrierii sau a citirii, verificarea poziţionării corecte a capetelor, codificarea sau decodificarea informaţiilor, transferul de informaţii, etc.
• memoria cache – are rolul de a stoca temporar anumite date sau comenzi primite de la procesor. Acest tip de memorie a fost introdus în cadrul acestui tip de dispozitive pentru a creşte performanţele acestora.

Principalele caracteristici ale HD se referă la:

• capacitatea de stocare a informaţiilor/capacitatea de manipulare a datelor de către PC (PC Data Handling);
• timpul de căutare (seek time) - este o măsură exprimată în milisecunde a rapidităţii cu care hard discul îşi poate deplasa capetele de scriere citire de la o locaţie la alta. Întârzierea produsă de rotaţie reprezintă timpul necesar pentru ca sectorul dorit să ajungă în dreptul capului de scriere/citire, odată ce capul s-a poziţionat pe pista respectivă.
• rata de transfer a sistemului gazdă – este reprezentată de cantitatea de date ce poate fi trensferată prin magistralele de date ale sistemului;
• rata de transfer a hard-discului (media rate) - reprezintă viteza cu care datele sunt transferate spre şi dinspre platan. Unitatea uzuală de măsură a acestei caracteristici este numărul de biţi pe secundă. Parametrul care influenţează rata de transfer pe lângă viteza de rotaţie este dat şi de densitatea datelor pe platan exprimată fie prin număr de piste / inch fie prin cantitate de biţi / inch.
• numărul de rotaţii/minut (rpm) -reprezintă viteza de rotaţie a discului. Particularitatea acestui parametru o reprezintă faptul ca această viteză este constantă. Cu căt această viteză este mai mică cu atăt întârzierile datorate poziţionării mecanismelor fizice sunt mai mari având un impact direct asupra aşteptării generate de mişcarea de rotaţie şi implicit asupra ratei de transfer a discului;
• cantitatea de memorie cache – influenţează în mod direct performanţele hard discului, reducând timpii de aşteptare.

Anumite instrucţiuni de scriere/citire folosite uzual, nu mai sunt apelate din memoria RAM a calculatorului ci sunt accesate direct din acest tip de memorie.

Fiecare dintre aceste caracteristici îşi spune cuvântul în ceea ce priveşte determinarea performanţelor sistemului de calcul în ansamblul său.

FLOPPY-DISCUL (discul flexibil sau discheta), apărut pentru prima dată în anul 1971, reprezintă un disc format dintr-o singură placă realizată din material plastic acoperit cu un strat feromagnetic.

Principiul de funcţionare constă în următoarele: un mecanism de antrenare roteşte floppy-discul cu o viteză constantă, iar scrierea/citirea se realizează cu ajutorul a două capete de scriere/citire, care se poziţionează pe informaţiile plasate pe piste (track), dispuse în cercuri concentrice.

Floppy-discurile sunt de dimensiuni diferite şi deci de capacităţi diferite. Cele mai răspândite sunt floppy-discurile cu diametru de 5 1/4 inch şi cele cu diametrul de 3 1/2 inch, care surprinzător, sunt de capacitate mai mare. Un disc magnetic flexibil se roteşte în interiorul unităţii cu o viteză de 300 rotaţii/minut având, în principiu un timp de acces la informaţie de 100 ms.

COMPACT DISCUL constituie un alt suport de memorie externă care, datorită unor performanţe superioare faţă de discurile flexibile, tinde să se generalizeze.

Putem defini discul compact ca pe un suport pe care sunt stocate informaţii prin intermediul mijloacelor optice (tehnologia laser) atât în procesul de scriere, cât şi în cel de citire. Succesul tehnologiilor optice, nu numai pe piaţa calculatoarelor electronice, se datorează progreselor realizate în domeniul laserilor, suporturilor optice şi a procesării semnalelor. Astfel, au apărut o serie de standarde, cum ar fi:

1. ISO 9660 (Sony şi Philips);
2. High Sierra;
3. CD-DA (Compact Disc - Digital Audio, pentru citirea informaţiilor audio sau a datelor în format electronic);
4. CD-ROM XA (EXtended Architecture), care permite atât citirea standardelor mai vechi, cât şi a discurilor ce utilizează tehnica de întreţesere „interlaced mode“, cum sunt cele pentru vizualizarea fişierelor în format AVI);
5. CD-Recordable, denumite şi CD-WORM sau CD-WO (permit înregistrarea CD-urilor de către utilizator).

CD-ROM-ul este mai avantajos decât discul flexibil, dar concurează discul fix, în sensul că are capacitate de ordinul sutelor de MO sau GO. Viteza de lucru este, uneori, mai lentă decât la HD.

În următorii ani, unităţile de stocare optice DVD vor fi nelipsite din configuraţia unui calculator. Acestea au fost dezvoltate de companiile Sony şi Philips reprezentând tehnologia de mâine pentru stocarea şi redarea informaţiilor aflate pe un suport optic. DVD-ul va înlocui CD-ROM-ul şi casetele video VHS.

Unităţile DVD permit, în funcţie de destinaţie, atât citirea, cât şi înmagazinarea de informaţii.

Suportul DVD este asemănător CD-ului. DVD-ul reprezintă un disc cu un diametru de 4,7 inchi, datele sunt stocate pe singura pistă spiralată a suportului şi sunt citite prin intermediul unei multiple raze laser, procedeu similar celui utilizat la CD. DVD-ul este compus din două discuri optice asamblate într-unul singur, permiţând astfel mărirea capacităţii de stocare a suportului. În continuare sunt prezentate principalele tipurile de DVD-uri existente:

• DVD-ROM reprezintă suportul care permite doar citirea informaţiilor, fiind utilizat în special pentru distribuţia de produse program, multimedia. Capacitatea maximă de stocare a acestui suport poate ajunge la 17 GB.
• DVD-R (Recordable – inscripţionabil) permite executarea unei singure operaţii de inscripţionare, similar CD-R.
• DVD-RAM permite citirea şi înmagazinarea informaţiilor de „n” ori, funcţionând similar hard-discului. Aferent tehnologiei de inscripţionare există pe piaţa de tehnică de calcul trei formate, definite de câteva grupuri de firme. Un prim format DVD-RAM a fost realizat de Hitachi şi Matsushiti, firma Pionner a impus un al doilea format DVD-R, iar grupul compus din HP, Sony, Philips, Yamaha, Ricoh şi Mitsubishi a realizat al treilea format DVD-RW. Toate aceste trei categorii nu sunt compatibile între ele, dar consider că DVD-RW va deveni standard, deoarece grupul de companii creatoare deţine 75% din această piaţă. DVD-RW permite citirea şi scrierea informaţiilor cu o viteză de 1,7 MB/secundă, având o capacitate de memorare de 3GB.

Un suport DVD cu o capacitate de 4,7 GB stochează un film video de 135 de minute, având o rată de transfer de 4692 biţi/secundă, iar unul de 17 GB înmagazinează 30 de ore de secvenţe audio (muzică).

Înapoi